Business News Romania

Nu vă spun cum am ajuns la hotelul Perla din Băile 1 Mai (la o zvârlitură de băţ de Oradea). Hai să spunem că am avut o zi plină la finalul căreia mi s-a îngăduit să mă simt bine într-o companie plăcută, lângă o masă împodobită cu mâncăruri alese.

Hai să mai spunem că am testat un posibil meniu de nuntă, cu gustare rece, gustare caldă, fel de bază şi desert. Hai să mai spunem (şi să credem că-i adevărat ce spun, şi pe deasupra întărit de stropii de ploaie din gură-mi ce cad pe tastatură) că mi-e greu să scriu despre asta pentru că mintea mea începe să deruleze imaginile văzute atunci şi senzaţiile trăite cu ocazia respectivă. Simt că mă îngraş fără să mănânc, şi asta-i grav. Mi-e greu să scriu despre asta şi pentru că, de mâncarea pe care am mâncat-o, se leagă priceperea şi modestia unui om căruia n-o să-i placă faptul că scriu în termeni elogioşi despre el. O să încerc să păstrez pentru mine superlativele (pe cât oi putea) şi să descriu, fără a abuza de ele, cina pe care am avut-o acum câteva seri în restaurantul hotelului Perla.
În mijlocul mesei trona un bol de sticlă plin cu gheaţă. La suprafaţa lui, spre margini, zâmbeau jumătăţi de căpşună dolofane şi proaspete. În mijlocul lor, artistul a aşezat o floare sculptată într-un pepene galben. Fireşte că aranjamentul ne-a atras atenţia şi ne-a pus în gardă. Nivelul aşteptărilor noastre a crescut dintr-o dată. Ştiam deja că vor urma lucruri de mirare. Şi au urmat. Mai întâi o gustare rece, să ne deschidă apetitul (de parcă ar fi fost închis). Muşchi de vită rulat într-o mantie de ciuperci şi ou apoi în platoşă de aluat subţire şi dat la cuptor. Deosebit de fraged muşchiul Wellington (aşa-l cheamă), asortat cu un boţ de muştar franţuzesc. Pe aceeaşi farfurie se înălţa semeţ un turnuleţ din piure de legume (broccoli, spanac, morcov şi altele) clădit cu măiestrie, pe culori iar ceva mai încolo (farfuria n-a

fost mică) am găsit doboşul din somon afumat şi dovlecei, o "prăjiturică" absolut delicioasă. Şi ca să nu avem impresia că-i puţin lucru pe farfurie, bucătarul a mai pus acolo şi câţiva ştiuleţi de porumb, perpeliţi pe grătar.
Gustarea caldă m-a transformat în mâncător de peşte (nu-s un fan al peştelui, nu am fost niciodată). Am fost "lovit" cu un păstrăv, umplut cu afumătură şi legume, copt bine şi lipit de un munte din mămăligă în care bucătarul a inserat un strat de spanac şi căruia i-a pus un moţ de telemea înainte de a-l da la cuptor. Lucrul care mi s-a părut senzaţional la gustarea asta (şi care m-a convins să mănânc tot peştele) a fost combinaţia de sos tartar cu sos de sfeclă. A rezultat un sos lejer, uşor acid, care a făcut peştele să alunece cum aluneca odinioară în râul din care a fost prins (eu sunt naiv şi-mi mai închipui că peştii se prind din râuri, iazuri şi oceane).
Ospătarul ne-a lăsat să respirăm de două ori înainte de a ne aduce felul de bază: muşchi duBarry cu cartofi copţi cu rozmarin. Mi-e greu să-mi amintesc unde şi când am mâncat muşchi de vită mai bun. Fraged, moale, uşor. Ţinut pe grill doar cât trebuie apoi acoperit cu un strat de conopidă amestecată într-un sos gratin şi lăsat în cuptor câteva minute, să i se arămească haina. Lângă muşchi, un rulou discret dar spectaculos (nu ştiu cum reuşesc unele lucruri să fie aşa), o fâşie de dovlecel care închidea în ea niscai ceapă verde tocată, totul gratinat.
Dacă aţi citit cele de mai sus, veţi înşelege de ce nu am putut mânca tot desertul, îngheţata la cuptor adică. Asta-i o vrăjitorie, o taină de nespus pe care v-o spun eu acum. Se pune îngheţata într-o cupă rece, i se pune moţ spuma de ou şi se vâră la cuptor, de bună seamă la temperatură mare. Spuma se face bezea iar îngheţata rămâne îngheţată şi rece. Bun, foarte bun. Ca să vedeţi că nu am bătut câmpii, vă dau dovezile: fotografiile.