Business News Romania

Cred că peste 90% dintre oamenii de afaceri sunt convinşi că e mai bine să porneşti o firmă singur, fără nici un fel de asociaţi. Dar nu a fost aşa întotdeauna. După 1990, mii şi mii de societăţi au pornit la drum prin asociere.

Prieteni, rude, cunoscuţi şi-au unit fondurile şi ideile de afaceri sperând că vor avea succes. În teorie, într-o perioadă când, după zeci de ani de comunism, resursele de capital erau reduse, asocierea părea soluţia potrivită. După câţiva ani, cei mai mulţi s-au despărţit. Fraţii au ajuns în faţa instanţelor de judecată, prieteniile de-o viaţă s-au transformat în duşmănie şi război pe viaţă şi pe moarte, iar toţi cei implicaţi au jurat să nu se mai asocieze vreodată. E un paradox, pentru că strategia speciei umane, de la comuna primitivă încoace, este colaborarea, asocierea. Fie că a fost vorba de vânătoare, agricultură, producţie de bunuri sau război, cei care s-au asociat, punând laolaltă resurse şi idei, s-au dovedit mai puternici decât indivizii solitari. În toată istoria, mai veche sau mai recentă a omenirii.
Oare de unde s-a încetăţenit, la noi, ideea că asociatul îţi trage ţeapă, că afacerile împreună cu alţii nu sunt viabile? Imposibilitatea de a colabora corect şi responsabil o fi o trăsătură a caracterului nostru naţional, aşa, ca resemnarea mioritică în faţa morţii, sau ca dorinţa perversă „să moară şi capra vecinului”?
Nu. De fapt, răspunzătoare pentru întreaga situaţie este o confuzie legislativă. O interpretare greşită a unui termen, tradus mecanic şi „digerat” pe negândite de legiuitorii economiei de tranziţie  - „contractul de asociere”. La constituirea unei societăţi, ai nevoie de două acte fundamentale, statutul şi contractul de societate. Nici astăzi un specialist nu ar putea să-ţi explice ce este un „contract de societate”. La cele mai multe firme, el repetă tot ceea ce prevede statutul. E inutil. Atunci când au copiat legislaţia economiei occidentale, legiuitorii noştri s-au trezit cu „contractul de asociere”. Dar ce să facă cu el, dacă firma avea un „asociat unic” (alt termen aberant)? Şi-au rezolvat dilema, denumind contractul „de societate” şi transformându-l într-un document inutil. De fapt contractul de asociere trebuie să prevadă, în scris, înţelegerile stabilite între asociaţi, înţelegeri care nu contravin legii sau statutului firmei, dar nu sunt specificate în acesta. Contractul reglementează elemente cheie pentru funcţionarea firmei. De exemplu, asociaţii stabilesc ce vor face cu profitul. Îl reinvestesc, iau dividende? În ce proporţie? Ei pot stabili şi după cât timp vor rediscuta acest aspect. Asociaţii îşi pot trece în contract sarcinile, atribuţiile, competenţele –  cine, de ce anume se ocupă în firmă. Cine angajează personalul, cine semnează contractele, cum se face comunicarea, cine răspunde de relaţiile cu alte firme şi multe altele. Adesea, în Statele Unite, contractele prevăd şi cum se rezolvă diferenţele de opinie dintre asociaţi. De exemplu se poate decide că asociaţii vor da câştig de cauză asociatului cu mai multă experienţă într-un domeniu. Sau că vor apela la un arbitru neutru.
În cazul majorităţii întreprinzătorilor români, acest contract a lipsit. La înfiinţarea societăţii nu s-a cerut aşa ceva asociaţilor, nu l-au făcut. Ar fi fost suficient un petic de hârtie, chiar nelegalizat, pe care să-l semneze şi să-l păstreze. La primul dezacord ar fi scos hârtia – „Ia să vedem cum am stabilit?” În loc de aceasta, fiecare asociat a fost convins că totul este subînţeles. Şi problemele au apărut, cel mai adesea, odată cu primii bani. Unul găsea normal să-i reinvestească, celălalt dorea să-şi cumpere maşină sau să-şi construiască o casă. Unuia i se părea că munceşte pe brânci şi duce în spate întreaga firmă, celuilalt, că asociatul său se bagă, peste el, în toate activităţile, şi ia decizii de unul singur. Unul susţinea că angajaţii firmei trebuie conduşi autoritar. Celălalt era de părere că angajaţii au nevoie de mai multă libertate pentru a li se stimula creativitatea. Bineînţeles, sub asaltul numeroaselor probleme şi dezacorduri, cele mai multe firme s-au spulberat.  Asociaţii s-au despărţit şi au luat-o de la început. Unii şi-au căutat alţi parteneri, convinşi că problema era una personală. Cei mai mulţi au pornit, din nou, singuri, jurând să nu se mai asocieze câte zile or avea. În ambele cazuri,  s-au irosit ani de zile, s-au pierdut bani şi oportunităţi de afaceri. Iar economia ţărişoarei noastre a rămas întro continuă tranziţie.
Şi când te gândeşti că mentalitatea de azi a întreprinzătorilor noştri, fobia lor la asociere şi chiar parte din înapoierea economiei au plecat de la interpretarea greşită a unor cuvinte!...