Business News Romania

În anii ’90 se lansaseră câteva expresii şi întrebări celebre. Una dintre ele era „Ce ai făcut în ultimii cinci ani?” Alta, aproape la fel de celebră, se punea în sfera afacerilor – „Cum ai făcut primul milion?”

În perioada aceea, încă neclară din punct de vedere economic, se puneau bazele întreprinderilor private. Unii dintre cei care se apucau de afaceri erau oamenii întreprinzători dinaintea Revoluţiei, numiţi generic „bişniţari”. Bineînţeles, în perioada comunistă, cuvântul „bişniţ” (chiar dacă provenea, pe undeva, din cuvântul englez „business”) era singura formă posibilă de comerţ privat. Bişniţarii vindeau şi cumpărau realizând un profit, supunându-se legii cererii şi ofertei. Desigur, nu plăteau impozite, nu ţineau o contabilitate oficială, dar aveau calităţi înnăscute de întreprinzători – intuiau de unde poate ieşi profit într-o afacere şi aveau curajul de a risca. Mulţi dintre bişniţari şi-au făcut după un an, doi, firme. A fost momentul în care termenul „bişniţar” a început să dispară – azi a devenit aproape necunoscut – fiind înlocuit de „privat”. „Ce faci?”, întrebai pe cineva. „Lucrez la privat”, venea răspunsul. Bişniţarii care nu au s-au transformat în „privaţi” au dispărut.
Cam în perioada aceasta au început să apară diferenţele dintre oamenii de afaceri occidentali şi întreprinzătorii români. Ai noştri, ajunşi la primul milion, indiferent că aveau o gogoşerie sau o prăvălie de umplut sifoane, au început să afişeze un lux reprimat zeci de ani pe vremea comunismului. Luxul personal era contrastant cu afacerea lăsată de izbelişte, fără investiţii, fără diversificare, cu angajaţi prost plătiţi. Am auzit de la mulţi dintre ei o idee interesantă, desprinsă din realitate: „Dacă iei credite de la bancă, ia bani mulţi. Pe creditorii mici, banca îi execută una-două. Pe ăia care au împrumutat sume mari, băncile îi păsuiesc, îi iartă, o lungesc”. Spre deosebire de privatul român, nici astăzi, occidentalul care atinge milionul de dolari, nu-şi cumpără cea mai scumpă maşină, nu e musai să-şi lege un Rolex la mânuţă şi nu visează la yachturi. Cuminte, el reinvesteşte banii în afacere şi încearcă să o dezvolte.
Parada asta de lux, adesea nejustificată, a privaţilor noştri a născut întrebarea populară „Cum ai făcut primul milion?” Întrebarea a rezistat cam tot atâta timp cât a fost necesar pentru ca „privaţii” care şi-au neglijat afacerile să dispară. De pe o zi pe alta, averi de sute de milioane s-au tocat, creditele nu s-au mai plătit şi băncile au luat ce se mai putea lua şi o parte din „privaţi” au tras obloanele. Cei care au supravieţuit au evoluat în „oameni de afaceri”. Întrebarea despre milionul făcut a început să se transforme întro concluzie, la fel de populară: „Dacă ai bani mulţi, nimeni nu te mai întreabă cum ai făcut primul milion de lei”.
În vremea când au pus bazele afacerii, băncile acordau depunătorilor dobânzi de peste 100% şi îi jupuiau pe cei care luau credite. Era aproape imposibil să scoţi un profit mai mare, mai ales dacă demarai afacerea printrun credit de bancă. Era aproape imposibil să realizezi „primul milion” pe căi 100% cinstite, fără o mică şmecherie, fără să dai o şpagă. „Primul milion” a fost baza afacerilor de azi, muşchiul firav crescut pe stânca economiei socialiste. Trebuia să existe. Era necesar, şi scopul scuza mijloacele. Economiştii americani recunosc că, în anumite perioade, corupţia este benefică pentru că funcţionează ca un catalizator, scurtcircuitând birocraţia şi legile eronate care frânează dezvoltarea.
După 15-20 de ani, într-adevăr, nimeni nu mai pune întrebarea cum au făcut primul milion marii oameni de afaceri ai zilelor noastre. Azi, în concurenţă adevărată, chiar nu mai are nicio importanţă cât de corect au făcut-o. Are doar valoare teoretică. Întrebarea s-a transformat, pragmatic, în: „Ce ai făcut cu primul milion?”.