Business News Romania

Foarte puţini cred cu adevărat, chiar dacă afirmă sus şi tare, că bunul cel mai de preţ al unei firme sunt oamenii, angajaţii. Indiferent că e vorba de o firmă de servicii sau de producţie, succesul unei companii depinde de angajaţi. Poţi să ai utilaje de milioane de euro, ele nu lucrează singure. Un angajat priceput şi dedicat poate face minuni cu utilaje vechi şi mult mai ieftine, în timp ce altul, indolent sau rău intenţionat, poate risipi resurse sau poate ruina o investiţie care a costat o avere.

La fel, în sfera serviciilor, am văzut nu o dată, magazine şi restaurante, modeste ca dotări, care îşi păstrau o clientelă solidă datorită angajaţilor pricepuţi şi amabili, în timp ce altele, cu ştaif şi pretenţii, aproape că te alungau prin lenea şi aroganţa oamenilor care veneau în contact cu clienţii.
În douăzeci de ani de economie liberă, am cunoscut puţini patroni care să se declare mulţumiţi de angajaţii lor. Cei mai mulţi întreprinzători particulari se plâng de faptul că nu găsesc oameni loiali, cinstiţi, pricepuţi şi harnici. Angajaţii sunt schimbaţi des, fie daţi afară, fie pleacă singuri, căutând posturi mai bine plătite. Patronii acuză „criza de personal”, dar nu realizează că, în realitate, adevărata cauză trebuie căutată în optica lor. În primul rând, nu conştientizează că angajaţii sunt adevărata „avere” a firmei, mai de preţ decât capitalul financiar sau utilajelele. Chiar dacă au calităţi de manageri, cei mai mulţi dintre patroni nu au calităţi de „leadership”, capacitatea de a motiva, stimula anagajaţii, de a-i face să lucreze în echipă, cu drag şi pasiune. Această lipsă se observă, din start, atunci când negociază salariile angajatului. Nu corelează, într-un plan de afaceri, valoarea muncii sau a calităţii muncii, cu salariul. Majoritatea se târguiesc „la sânge” şi se aşteaptă să obţină cât mai mult pentru cât mai puţini bani. În timp ce în sectorul bugetar lucrurile sunt bine reglementate, ba chiar se face o risipă în domeniul salariilor, cei mai mulţi privaţi consideră că negocierea porneşte de la salariul minim pe economie. Sunt foarte mulţumiţi atunci când impun angajatului cel mai mic salariu pe care acesta îl acceptă. Astfel, se poate spune că angajatul este nemulţumit, din start. Obligat de împrejurări, a acceptat un salariu pe care îl consideră inechitabil şi, ca urmare, va munci fără tragere de inimă, atât cât consideră el că merită pentru banii primiţi. Va fi în căutare de locuri mai bine plătite şi, la prima ocazie, îşi va părăsi patronul, fără mustrări de conştiinţă.
De fapt, angajatorul priceput ar trebui să negocieze cel mai mic salariu care l-ar mulţumi pe angajat. Nu e vorba de echitate, ci de eficienţă a firmei. Întotdeauna, un angajat mulţumit va munci cu mai multă dedicaţie. E nevoie de subtilitate şi de pricepere din partea patronului, pentru a stabili, printr-un simplu interviu, care ar fi acest salariu mulţumitor. Desigur, este inutil să pluseze, deoarece, după o perioadă de timp, angajatul va fi, din nou, nesatisfăcut de salariu şi angajatorului trebuie să-i rămână posibilităţi de majorare.
Salariul nu este singura măsură prin care un lider autentic îşi poate motiva angajatul. Condiţiile bune de muncă şi realizarea unui mediu colegial, uman, plăcut pot, de multe ori, compensa un salariu neatractiv. Din epoca comunistă s-a încetăţenit ideea că „lucrul cu omul e cel mai greu” sau e „lucrul dracului” – o prejudecată ridicată la rang de proverb şi de maximă. Un cuvânt bun, un cuvânt încurajare sau de apreciere venit din partea liderului, atunci când angajatul se străduieşte sau realizează o acţiune pozitivă, nu costă bani, dar poate face minuni.
În cele mai multe cazuri în care patronul este nemulţumit de angajaţii săi, ar trebui să-şi cerceteze propriile defecte şi lipsuri. Cel mai adesea incapacitatea de a-şi motiva angajaţii vine din optica sa. Din faptul că nu înţelege că oamenii sunt bunul cel mai de preţ al firmei sale.
Este absurd să apreciezi utilajele, maşinile, spaţiile, să ai grijă de întreţinerea, de curăţenia şi de buna lor funcţionare, dar să-l neglijezi şi să-l desconsideri pe angajatul care le foloseşte. Până la urmă, fiecare patron are angajaţii pe care îi merită.