Business News Romania

În urma unei serii de propuneri pe aceeaşi temă din partea lui Flavius şi a câtorva zile de chibzuinţă (sunt încăpăţânat şi-mi ia mult să mă sucesc), am hotărât să trec peste prejudeacata care mă făcea să cred până mai ieri că în mall nu găseşti altceva decât mâncare de duzină, fie proastă, fie nejustificat de scumpă, fie şi una şi alta. Mi-am zis: “Fie, ce se poate întâmpla în cel mai rău caz ? Mănânc ceva ce n-o să-mi placă, enervez un proprietar de şaormărie şi mi-l iau pe Flavius de pe cap ».

Înarmat cu aceste gânduri pozitive am purces spre Lotus Mall (Oradea, normal) şi m-am oprit fix la Barbeque, singurul restaurant din mall pe care nu l-am văzut de aproape, poate şi din caza faptului că e la etaj şi nu am simţit niciodată nevoia de a mă plimba cu scara rulantă. Un ospătar simpatic şi cam emoţionat (doamnelor, ştiu că vă plac bărbaţii emotivi) îmi aduce lista. Eu o răsfoiesc, studiez atent, apoi iau faţa aceea de « mda, ai o şansă ». Apoi îmi arunc privirea pe fereastră (dacă poţi face abstracţie de sigla Carrefour, te poţi bucura de privelişte iar ochiul are de străbătut oarece distanţă până la linia orizontului, asta mi-a plăcut) dar nu destul de departe că apare personificarea emoţiei (nu cred că statura mea impunătoare l-a emoţionat ci probabil faptul că e nou în job) şi mă întreabă ce îmi doresc. Plin de şarm i-am spus: “fă-mi o surpriză”.  “Şi de băut?” Hm, îmi place de el, emotiv-emotiv dar cu prezenţă de spirit, am văzut ospătari vechi în meseria care au intrat în panică în faţa unei asemenea comenzi.
În cel mult un sfert de ceas eram înfipt în mâncare până la urechi (cu delicateţe, nu-s din peşteră). Frigărui din muşchiuleţ de porc învelit în fâşii subţirele (dar suculente) din slănina aceea pretenţioasă cunoscută sub numele de bacon. Condimentate cu măsură şi ţinute pe grătar (de fapt pe plită) doar cât trebuie pentru ca sucurile hrănitoare şi savoarea din muşchiuleţ să prindă viaţă şi curaj. Şi ca să fie toate bune şi în timp, şi pătrunse uniform, frigăruile au fost căznite cu fierul de călcat încins imediat ce au fost puse pe plită. Asta înseamnă că pojarul a venit din două părţi deodată, lucru care face carnea să îşi fiarbă miezul în suc propriu în scurtă vreme, astfel că rămâne fraged şi rozaliu (cum am stabilit deja că ne place nouă). Pe lângă frigărui s-au alipit (şi s-au lipit de mine, ştiu sigur, cred că doar un stagiu la mânăstire mă mai salvează) cartofii prăjiţi şi condimentaţi, şi aromaţi cu ierburi din cele fine. Apoi sosul dulce acrişor, uşor picant, care nu ar trebui să lipsească de lângă niciun grătar. Salata a fost din roşii,cu ceapă roşie şi câteva rondele de praz. Ştiţi cum se simte un rondel de ceapă roşie între două rondele de praz? Nu spun, că are conotaţii erotice şi poate citesc şi copiii. Lovitura de graţie mi-a dat-o pâinea prăjită, frecată cu usturoi şi stropită cu ulei. Copilăria mi-a trecut în trei secunde prin faţa ochilor, prin nări şi pe marginile limbii (nu mă întrebaţi cum se poate una ca asta). Mi-am amintit de tot ce mi s-a întâmplat bun, de prispa casei bunicilor, de calul de pe care am căzut, de serile lângă foc la marginea pădurii, de plita sobei din mica bucătărie de vară de la ţară, plită pe care se înşirau felii de pâine făcută de bunica în cuptorul din curte, oiţe cu pălărioara vineţie  şi bureţi albi şi usturoi, felii subţirele de cartofi şi degetele mele din când în când. Dar asta-i altă poveste, mai bine revin la cea de azi.
Ospătarul mi-a oferit la desert o îngheţată (restaurantul are gelaterie proprie) dar am refuzat politicos simţindu-mă îndestulat. Om instruit (de bună seamă), ospătarul mi-a recomandat să trec pe la Mozart, cofetăria de la parter, un colţ de dulce rai ce ţine de restaurant, să iau ceva pentru acasă (mare şmecher, patronul ar trebui să-l premieze). M-am codit cu gândul la dimensiunile mele aflate-n creştere precum cotele apelor Dunării la început de Aprilie. Totuşi, ia hai să văd. Pompadour e numele care mi-a atras atenţia. Iar amintiri din copilărie, iar poveşti cu spadasini şi madame, iar memoria afectivă pusă pe jar. Cred că prăjitura ce poartă numele renumitei marchize ce s-a ţinut cu unul dintre numeroşii regi Louis de Franţa (cred că al XV-lea) a împrumutat ceva din personalitatea ei. Prăjitura aceasta e practic o spumă de ciocolată aplicată în strat generos peste un blat subţire (pe care-l suspectez că ar fi pandişpan). Dulce cât trebuie şi uşor acidă de la vişinele scoase din compot şi rătăcite prin compoziţie, iubitoare şi ţâfnoasă în acelaşi timp, că altfel nu cred că i-ar fi plăcut regelui obişnuit cu jocurile din labirintul din spatele palatului (nu ştiu dacă avea, aşa am văzut în filme).
Dacă e ceva care nu mi-a plăcut la această experienţă, e tocmai faptul că restaurantul Barbeque e în mall. Poate că lucrul acesta e bun pentru afacere în sine în acest moment dar cred sincer că mâncarea tratată cu atâta atenţie merită un loc de desfăşurare ceva mai personal. Poate vorbeşte egoistul din mine, care nu vrea să împartă cu cohortele. Dar poate că egoistul ăsta are dreptate.