Business News Romania

Am ieşit la plimbare spre centrul Clujului. De fapt, am ajuns în centru, pe strada Napoca, la câteva sute de metri de Primărie. Am dus-o pe Raluca la o prăjitură, la Baracca, restaurant deschis relativ recent. Când intri la Baracca, parcă ai intra în altă ţară, o ţară cu nivel de trai normal, o ţară în care zâmbetul e un accesoriu firesc şi în care calitatea nu e fluturată ostentativ prin faţa ochilor tăi.

De fapt, intrând la Baracca am avut senzaţia că intru într-un catalog de designer la secţiunea "Restaurante din New York". Localul e aerisit deşi nu-i cel mai mare pe care l-am văzut în viaţa mea, corpurile de iluminat sunt greu de ignorat iar interiorul dă senzaţia de cald, de plăcut, de loc de cuibărit, deşi eşti în compania câtorva zeci de oameni şi ospătarii vin şi pleacă purtându-şi poverile aromate. Am o notă bună pentru ospătari, îmbrăcaţi regulamentar, cu şorţ lung (ştiu că se numeşte cumva dar în cronicile mele încerc să mă feresc de termenii de specialitate) şi instruirea la zi. Am o notă bună şi pentru proiectantul instalaţiei de climatizare/aerisire. Deşi se fumează în restaurant, lucrul acesta nu e deranjant (o spune un nefumător). Cu toate că se mănâncă mult, nu pleci cu meniul impregnat în haine, ba mai mult, aerul e atât de clar încât am putut simţi aromele din fiecare farfurie ce trecea pe lângă masa mea (pastele cu ciuperci de pădure sunt killer nemilos, că veni vorba). Nu am înţeles exact de ce se face şi pizza aici (deşi spaţiul destinat pizzeriei e amenajat cu gust şi are un aer rustic datorită buştenilor stivuiţi lângă cuptor), dar probabil că menţinerea standardelor într-o afacere de succes (am senzaţia că Baracca e o afacere de succes) impune şi acceptarea unor compromisuri.
Să vă spun acum despre ce am mâncat noi: tortul Bavaroise e o experienţă gourmet autentică. Trebuie să fie, doar îşi are originea la curtea regelui Bavariei, acum multe secole (am uitat cum îl cheamă, oricum, numele lui are o prea mică relevanţă pentru istoria de faţă). Se spune că a fost inventat acolo de un bucătar francez (lucru uşor de bănuit având în vedere numele său). A evoluat apoi în diverse forme, elaborate în jurul aceluiaşi principiu. Nu voi insista, nici nu vă voi da reţeta de la Baracca (oricum nu o ştiu, nu am cerut-o şi cred că e puţin probabil să o fi primit, e mult prea bun). Vă voi spune doar ce-i evident: are ciocolată, multă şi de calitate, topită şi coagulată (probabil cu ajutorul gelatinei) într-un strat consistent, are mere caramelizate şi fistic şi se scaldă într-un sos subţire, o cremă despre care bănuiesc că-i făcută cu gălbenuşuri şi smântână dulce. Ne-a plăcut fineţea lui, felul în care se topea în faţa noastră, senzaţiile provocate de crema fină de ciocolată, uşor amăruie, la atingerea cu vălul palatin, senzaţiile contradictorii de greutate zdrobitoare şi imponderabilitate combinate în acelaşi dulce desăvârşit.
Nota de plată pentru două porţii, două cafele (espresso cu lapte) şi o limonadă mare a fost de 42 de lei. Am întâlnit localuri mult mai scumpe dar dezamăgitoare din perspectiva raportului calitate/preţ. N-a fost cazul aici. Baracca reprezintă pentru mine jumătatea plină a paharului, dovada că se poate. Azi i-am trecut pragul pentru a patra sau a cincea oară de când m-am mutat în Cluj. Am încercat diverse feluri şi am ieşit de aici cu un zâmbet larg pe buze în ciuda preţurilor cu care, hai să spunem că nu eram obişnuit. Am decis să scriu şi să public acest articol tocmai pentru că mi-a plăcut Baracca la fel de mult, de fiecare dată.

 

Adrian Hadean

www.adihadean.com